...
-A ajuns! Uite-l!... ca și cum cineva anunța iminentul.
-A...s-am ridicat privirea din ceașcă, am tras aer în piept printre buzele-mi deja uscate si l-am vazut pe el. Acum îl știam și eu. L-am privit în ochii minții și am uitat să mai respir. Parcă treceau ore, zile, ani, vieți... Speriată de înțelesul ce îmi era necunoscut, am lăsat negrul cafelei din ceașcă să mă facă să simt vinovată pentru tot ceea ce urma să simt..... ce urma să simt pentru el. Nu știam cine e și de unde vine. Nici nu știu dacă îmi doream, însă erau părți din mine ce îmi aminteau, secundă cu secundă, amorul ce l-am purtat în toate viețile noastre.
Mă îndrăgosteam și totuși nu știam că îl iubesc deja, cum nu știam nici că am să îndur singurătatea lângă oameni pe care pretindeam că îi iubesc...nu știam că urma să fiu incompletă. Îl priveam și resimțeam clipele netrăite încă aici, clipe în care îi simțeam căldura buzelor, îmbrățișările ce țineau timpul în loc și energia lui... așa cum și o amintea sufletul meu.
Ochii... doar ochii i-am recunoscut din nenumăratele treceri pe poduri. Nu știam ce mi se întâmplă, iar negrul cafelei din ceașcă mă certa din ce în ce mai tare... Voiam să îi spun măcar două cuvinte, voiam să îi spun ce simt și că nu înțeleg ce probabil trebuia să înțeleg... Voiam atât de multe, însă mi-am înghițit cuvinte, trăiri și vise, și ca să mă asigur că nu mă pierd cu firea, am luat o gură de cafea.
Eram un copil rusinat de ceea ce simtea, frustrat ca nu va ajunge niciodata sa traiasca ceea ce sufletu`i dorea... eram atat de mica printre emotii si oameni atat de mari.
Imi doream... imi doaream sa plece toti din cafenea si sa ramanem doar noi doi, sa ii imi puna zeci, sute de intrebari, sa ii raspund cum nu stiu, sa invat brusc o limba doar de noi stiuta si sa ii explic cum doar el ar intelege... Ce sa explic?! Cum sa explic ceva ce nu stiu? Poate m-ar fi ajutat el, poate el deja a mai simtit asta si toate trairile mele ar fi puerile. Poate ar trebui sa ii spun, dar cum sa o fac cand nu am curaj, cand sunt atat de mica si nu am ce sa ofer...Cand de fapt, nu stiu inca cine e....
Mai beau o gura de cafea si subit incerc sa par martura si femeie. In mintea mea se derulau imagini pe care le vedeam pentru prima data. Timida, rusinata si putin stanjenita, ma rasfatam cu emoti si vocile din jurul meu ramaneau in fundal, iar eu, furisata dupa ceasca de cafea, ma muscam usor de buza, lasandu-i pe ceilalti sa creada ca iubesc atat de mult cafeua.
O voce ma trezeste si realizez ca ei vorbeau deja cu mine. Nu doar ca vorbeau ei, vorbea el cu mine si asta mi-a luat total nepregatita. Ce discutie sa pot cu el? Oare ce avea sa ma mai intrebe? Daca existau lucruri la mine care poate nu i-ar fi placut?! Daca nu eram suficient? Daca si-ar fi dorit sa am ceva ce nu am? Sau daca i-ar fi placut totul la mine si urma sa fie al meu?! Nu stiam ce sa ii raspund, ca nu cumva sa spun ceva gresit si sa-i alunge ineresul. Raspunsurile mele erau scurte, usor seci si uneori spuse cu juma` de gura. Timpul nici nu stiu cum trecea, dar a trecut si se facuse tarziu.
Nu imi doream ca timpul sa fii trecuse si la noi, dar cer era ca urma sa plecam. fiecare la casa lui si in drumul lui. Mi-am dorit sa plec cu el, sa ma conduca el acasa si pe drum sa imi spuna ce`i place lui mai mult, sa vada unde stau si poate chiar sa devina drumul lui preferat. Era imposibil sa plec cu el, deja scaunul din dreapta al coupe-ului lui era ocupat. Si am inteles ca si el e ocupat.
Am simtit un efuz, de parca emotiile mele au fost tradate, de parca Universul nu voia sa imi dea de data asta ceea ce imi doream. Am simtit ca inocenta mea nu ar fi suficienta pentru firea lui, ca sunt inca in deajuns de mica, incat sa nu`i atrag atentia; ca nu a inteles ce`i in mintea mea si ca profunzimea sentimentelor mele nu ii mai e cunoscuta, ca vietile au trecut nemiloase peste ele si ca nu il mai incanta substanta, si ca el e ocupat acum cu lucruri lipsite de substanta.
Zilele treceau si nu faceu altceva decat sa imi reaminteasca cat de neimportanta i-am fost. Imi pierdeam orice speranta si imi ramanea doar sa ma resemnez, retraind de una singura emotiile din cafenea.
Am fost intrebata ce parere am despre el. Am citit mesajul, l-am recitit si stiam ca trebuie sa raspund, nu stiam inca sa imi ascund frustrarea, dar stiam ca nu imi va vedea nimeni reactia. Ura, dispret, invidie, amaraciune, neputinta, le-am simtit pe toate atunci. Am inteles ca nu aveam cum sa lupt cu ea, pierdusem deja, acum isi etala trofeul si imi cerea falidari.
-"Da, ai un trofeu frumos, dar e ceva ce nu meriti, e ceva ce ai obtinut trisand, trebuia sa fie al meu. Al meu, dar nu al meu trofeu, trebuia sa fie Al Meu si atat, dar tu esti superficiala si nu poti intelege si acum, daca ma gandesc mai bine, nu il mai vreau." raspunsul meu a fost: e de treaba si dragut.
Ma plimbam prin camera, si ma intrebam de ce trebuie sa fie asa? De ce nu e cum am simtit? De ce nu stiu cine e si de ce mi-a ramas in minte, ce urma oare sa se intample?
A trecut un an, au trecut doi, au trecut trei si in fiecare toamna imi aminteam de el, de cafeneaua aia fara nume, de cum imi cautam cuvintele in aroma cafelei. Uneori, mi-a fost, chiar, ultimul gand din zi, alte ori imi era gandul dintr-o zi intreaga. Ma gandeam la cum o iubeste, la cum se simte, la cum e el. Imi doream sa se fi gandit la mine asa cum m-am gandit eu la el. Inca nu stiam cum se simte un sarut adevarat, dar visam sa am familie si o viata linistita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu